Să fim pet-friendly

Dacă tot am văzut o campanie interesantă aici, mi-am adus aminte de o fotografie pe care am făcut-o primăvara trecută de pe barajul de lângă lacul Bicaz unde încă se mai zăreşte un pic de apă pe lângă multe multe ambalaje de plastic.

Instantaneu am fost săgetat de întrebări chinuitoare, cum ar fi:
- deşeurile sunt acolo pentru că angajaţii care trebuiau sa se ocupe de lac le-au adunat într-un colţ?
- care sunt mai multe: bucăţile de lemn sau sticlele de plastic?
- dacă facem o plută din gunoaie, ar ţine pe cei care sunt plătiţi să aibă grijă de lac sau s-ar scufunda inexorabil?
- de câţi ani stau acolo gunoaiele alea?

gunoaie pe lacul bicaz

gunoaie pe lacul bicaz


Programatori vs oameni

Ideea pentru textul ăsta mi-a venit după discuţia cu un programator care mi-a fost recomandat drept “beton” şi în timpul interviului nu a reuşit să încheie o singură propoziţie, de fraze nu mai zic. Concluzia pe scurt: nici nu are importanţă.

După zecile de interviuri pe care le-am ţinut în ultimii ani am observat o diferenţă majoră între candidaţii pentru joburile din IT, în special programatori şi oamenii (aşa-zis) normali, pentru joburi non-it. Primul lucru care îţi sare în ochi este (de regulă) lipsa exerciţiului de comunicare directă, faţă în faţă. Probabil se adaugă şi emoţiile momentului, căci nu mergi în fiecare zi la interviu (doar dacă eşti interviofil :) , însă dacă nu acorzi suficientă atenţie candidatului rişti să gândeşti “abia e în stare să lege două cuvinte, cum o să ducă un proiect la final?”. În acelaşi timp, o primă impresie plăcută o fac cei care aplică pentru joburi mai “umane” sau au lucrat în alt domeniu, lucru care-i în favoarea lor şi în defavoarea finalităţii interviului. O persoană care comunică mai bine nu este neaparat un angajat mai eficient. Situaţia asta din urmă e o particularizare a erorii Warren Harding.

Soluţia? e simplu: acorzi mai mult timp citirii CV-ului şi nu te întinzi la discuţii despre vreme. Când treci pe tărâm familiar deja lucrurile merg altfel. Dacă ai dubii, următorul pas e să obţii referinţe de la foşti angajatori ceea ce nu-i aşa greu, cei din Iaşi oricum ne cam cunoaştem, nu-i asa Remus, Dragos, Alex, George? :)

În concluzie, e utilă o separare mentală a cerinţelor de comunicare pentru joburile tehnice, mai puţine discuţii generale, de prezentare şi mai mult la obiect.


Cât platim pentru o maşină – sau preţul “de fraier”

Datele

Într-un studiu făcut în anii ‘90 în Chicago, 38 de oameni (albi, negri, bărbaţi şi femei), având aceeaşi vârstă, educaţie similară şi îmbrăcăminte similară au fost trimişi la dealerii de maşini din Chicago pentru a negocia cumpărarea unei maşini ieftine. Rezultatul? În medie bărbaţii albi au obţinut oferte iniţiale care erau cu $725 mai mult decât plătea dealerul pe acea maşină, femeile albe cu $935 peste factură, femeile negre cu $1195 peste factură iar bărbaţii negri cu $1687. După aproximativ o oră de negocieri, preţul pe care l-au obţinut bărbaţii negri era în continuare cu aproape $800 mai scump decât ce obţinuseră bărbaţii albi.

În industria vânzărilor de maşini, dacă poţi convinge pe cineva să plătească preţul de pe geamul maşinii (de listă) cu echiparea de top câştigi un comision de aproape 6 (şase) ori mai mare decât un model echipat normal negociat de cumpărător. Există un cuvânt pentru aceşti clienţi care plătesc preţul afişat: lay-down.

Din “Blink – The Power of Thinking Without Thinking” – Malcolm Gladwell

Concluziile

Faptul că instinctiv (şi probabil inconştient) suntem rasişti n-ar fi o surpriză atât de mare. Că femeile le considerăm mai puţin pricepute la negocieri iarăşi nu-i mare noutate.

Faptul că plătim pentru o maşină preţul “de fraier” (sticker price) care este cu câteva mii de euro mai mare decât preţul de achiziţie al dealerului este abia problema reală.

Dacă în Statele Unite cea mai defavorabilă ofertă pe care o poate obţine o persoană este cu $1687 mai mare decât plăteşte dealerul pe maşină asta ne face pe noi toţi din România nişte mega lay-downs care aruncă cu banii în buzunarele lui Ţiriac, Tâmpiţeanu & comp.

Exemplu: mi-a povestit o cunoştinţă care şi-a luat un Tucson nou de 20k euro (înainte de criză) că a văzut factura de import a maşinii şi era de 12k euro. Scădem tva-ul (4k) şi iese o diferenţă enormă: 4 mii de euro.

E cunoscută povestea dealerului Dodge care a dat două maşini la preţul uneia, sau asta. Deci se poate o reducere de 50%, nu-i aşa?

Ce-i de făcut?

  1. negociaţi puternic preţul pe care vi-l dă dealerul sau să primiţi opţionale în plus. Ţineţi minte în permanenţă că are câteva mii bune de euro pe care voi le daţi din care poate să scadă.
  2. dacă vreţi o maşină nouă, luaţi-o din străinătate. Maşinile luate pe firmă nu plătesc tva-ul, deci pentru exemplul de mai sus din prima ar fi o reducere de 4 mii de euro, în afară de preţul mai mic fără tva pentru acelaşi nivel de echipare. 16k in loc de 20k pentru un Tucson nou nu sună rău, nu-i aşa?
  3. încercaţi să evitaţi dealerii mari. Mai ales acum când e o problemă a lichidităţilor şi împrumuturilor, dealerii mici se adaptează mai repede decât un mamut cu zeci de reprezentanţe.

Dacă dealerii ar face foamea câteva luni, şi asta nu din criza financiară ci din refuzul oamenilor de a plăti profiturile enorme, poate reuşim să diminuăm monpolul şi facem ca piaţa auto nouă să funcţioneze concurenţial – ceea ce nu s-a întâmplat de la revoluţie încoace.


Tu cum motivezi angajaţii?

Petreceri, excursie la munte, coborâre în rapel, traininguri fără număr. Astea-s la îndemâna tuturor şi singurul scop e de liniştire a conştiinţei: “uite ce multe fac pentru angajaţi!”. Te-ai întrebat vreodată dacă oamenii chiar vor să meargă la petreceri, au chef de excursia ta în creierii munţilor sau vor să stea cu familia, îi interesează măcar un pic trainingul ăla sau îl consideră o inutilitate totală? Mă îndoiesc că-s mulţi care răspund “Da” la întrebarea asta.

Un set de întrebări pentru manageri (pe lângă cele de evaluare a locului de muncă) pe care le consider relevante pentru nivelul de motivare:

  1. Când omul vine la tine cu o problemă, îl laşi să plece sau dai ochii peste cap şi spui: “mhhh dar nu puteai să spui şi tu din timp?”
  2. De Paşti sau Crăciun dai măcar o felicitare şi un accesoriu simbolic sau o abureşti că a plouat pe Lună sau e criză în Uganda?
  3. Spui măcar o dată pe săptămână cuiva care şi-a făcut treaba bine: “Bravo!” ?
  4. Când intri în birou se face deodată linişte sau toată lumea e relaxată în continuare?
  5. Dacă s-a făcut o greşeală încerci să găseşti soluţii sau cauţi până în pânzele albe vinovaţii?
  6. Te-ai întrebat vreodată de ce îţi pleacă oamenii din echipă (şi să faci ceva în privinţa asta) sau mergi pe principiul “nimeni nu e de neînlocuit”?

Ce cred oamenii că motivează versus ce motivează de fapt, asta e dihotomia.


Cât durează o căsnicie?

Chiar dacă are titlul unui film, acesta este un studiu făcut de John Gottman, la Universitatea din Washington din 1980 încoace pe câteva mii de cupluri, obţinând un algoritm în baza căruia poate previziona cu o acurateţe de 95% dacă un cuplu va fi căsătorit peste 15 ani.

În detaliu, urmărind timp de o oră discuţiile dintre parteneri, Gottman notează de câte ori apar în discuţie 20 de stări diverse (dezgust, dispreţ, mânie, tristeţe, neutru, critică, refuzul de a coopera, scâncete, etc) obţinând un grafic al acestora. Dacă urmărirea discuţiilor are loc timp de o oră, procentul de reuşită a previziunilor este 95%. Dacă urmăreşte doar 15 minute, rata de succes este 90%. Micşorând în continuare durata studiului, Gottman şi colaboratorii săi pot previziona viitorul cuplului cu o acurateţe impresionantă după doar 3 (trei) minute de discuţii.

Cele 20 de stări au fost reduse la 4 importante: defensivă, refuzul de a coopera, critica şi dispreţul. Între acestea, este o emoţie care are cel mai important rol şi dacă apare frecvent în discuţiile în contradictoriu este semnul că acel cuplu nu va mai fi împreună după 15 ani: dispreţul. Dacă poţi măsura în ce proporţie apare dispreţul, nu mai este nevoie să ştii alte detalii despre respectivul cuplu.

Din “Blink – The power of thinking without thinking” – Malcolm Gladwell