Geniu? Nu, 10 000 de ore de muncă!

Ce-i uneşte pe Mozart, The Beatles, Bill Joy şi Bill Gates, în afara faptului că trei sferturi de planetă ştie cine sunt? Vedem în rândurile următoare.

Există talent înnăscut?

Răspunul evident la această întrebare este “da”, pentru că nu orice jucător de hochei născut în ianuarie ajunge profesionist, sau orice absolvent de Conservator devine un interpret de succes. Toată lumea este de acord că geniul este format din talent nativ şi multă pregătire, însă problema care apare este că pe măsură ce psihologii au studiat carierele celor talentaţi au remarcat faptul că talentul nativ joacă un rol foarte mic, iar pregătirea un rol foarte important.

În anii ‘90 psihologul K. Anders Ericsson a efectuat un studiu la Academia de Muzică din Berlin. El a împărţit violoniştii şcolii în trei grupuri. În primul au fost introduse “starurile”, studenţii cu potenţial de a deveni solişti world-class. În al doilea grup au fost introduşi studenţii consideraţi buni, iar în alt treilea cei care nu aveau potenţial de a interpreta profesionist, care intenţionau să devină profesori de muzică în şcolile publice.

Toţi au fost întrebaţi acelaşi lucru: în timpul întregii cariere, de când ai pus mâna prima dată pe vioară, câte ore ai exersat?

Toţi au început să cânte la aceeaşi vârstă, 5 ani. În primii ani exersau 2-3 ore pe săptămână. Diferenţele dintre ei au început să se vadă de la vârsta de 8 ani, când cei mai buni au început să exerseze mai mult decât toţi ceilalţi: 6 ore pe săptămână la 9 ani, 8 la 12 ani, 16 la 14 ani, crescând frecvenţa până la vârsta curentă, ajungând la peste 30 de ore pe săptămână. De fapt, până la vârsta de 20 de ani toţi cei foarte buni ajunseseră să aibă 10 000 de ore de exerciţiu. În acelaşi timp, studenţii buni aveau 8 000 de ore iar cei mai slabi 4 000. Studiul a fost repetat şi la pianişti, cu rezultate similare.

Lucrul care uimeşte la studiul lui Ericsson este că nu au reuşit să găsească niciun talent nativ care să fie în “top” fără să exerseze la fel de mult ca ceilalţi, sau unul foarte muncitor dar cu mai puţin talent, care să nu fie între primii.

Concluzia?

În momentul în care o persoană are suficiente abilităţi să fie admisă într-un grup în care predomină o anumită preocupare (muzică, ştiinţă, sport), singurul lucru care diferenţiază colegii între ei este cât de mult timp investesc exersând. Cei din top nu sunt pur şi simplu mai harnici decât colegii lor. Sunt cu mult mai harnici.

Dovada acestei aserţiuni o reprezintă un studiu făcut de Harvard privind evoluţia profesională a absolvenţilor săi care fuseseră admişi “în afara” sistemului de admitere. Aceştia intraseră la prestigioasa universitate cu ajutorul burselor pentru minorităţi şi aflaţi în competiţie directă cu colegii lor nu ar fi fost primiţi ca studenţi.

Rezultatul studiului a fost, după cum bănuiţi deja, că aceşti “toleraţi” aveau cariere exact la fel ca ceilalţi colegi ai lor, care erau mai inteligenţi, mai preocupaţi de studii şi cu note mai bune. Diferenţa dintre a fi bun profesionist sau nu o face calitatea educaţiei primite şi nu abilităţile native ale posesorului.

Până în momentul în care au atins succesul pe care-l cunoaştem Mozart acumulase deja 10 000 de ore (a început să compună de la 6 ani însă opere valoroase de la 21), Beatles acelaşi număr de ore în episoadele din Berlin – unde cântau într-un club timp de o săptămână câte 8 (opt) ore pe noapte. Bill Joy acumulase acelaşi număr de ore ca urmare a faptului că găsise un bug în softul care i-ar fi permis în mod normal să folosească computerul doar câteva minute pe zi – el reuşea să prindă nopţi întregi şi Gates care a avut la fel şansa aproape unică de a avea acces practic nelimitat la computere pe vremea când o oră de folosire costa câteva zeci de dolari.

Din “Outliers – The Story of Success” – Malcolm Gladwell”

Revenind la subiectul din postul anterior faptul că elevi aflaţi la doi ani distanţă se află pe aceeaşi grilă de evaluare este în mod clar în defavoarea celui mai tânăr. Din acest punct de vedere Danemarca este singura ţară care nu permite discriminarea copiilor sub vârsta de 10 ani, pentru ca plusul de maturitate să nu fie interpretat drept plus de aptitudini, aceasta fiind abordarea echidistantă.

Ce putem noi face însă, până la schimbarea sistemului cu unul fair-play? Să ne concepem copiii în Aprilie – Iunie, să se nască în Ianuarie – Martie. În felul acesta vor avea câteva luni bune înaintea colegilor. Pare scenariu de film, dar câtă vreme din cauza datei se pot pierde şanse, e păcat ca startul să fie din locul secund.

Cât despre cele 10 000 de ore de muncă, mă întorc la studiu :)


One Response to “Geniu? Nu, 10 000 de ore de muncă!”