Geniu? Nu, 10 000 de ore de muncă!

Ce-i uneşte pe Mozart, The Beatles, Bill Joy şi Bill Gates, în afara faptului că trei sferturi de planetă ştie cine sunt? Vedem în rândurile următoare.

Există talent înnăscut?

Răspunul evident la această întrebare este “da”, pentru că nu orice jucător de hochei născut în ianuarie ajunge profesionist, sau orice absolvent de Conservator devine un interpret de succes. Toată lumea este de acord că geniul este format din talent nativ şi multă pregătire, însă problema care apare este că pe măsură ce psihologii au studiat carierele celor talentaţi au remarcat faptul că talentul nativ joacă un rol foarte mic, iar pregătirea un rol foarte important.

În anii ‘90 psihologul K. Anders Ericsson a efectuat un studiu la Academia de Muzică din Berlin. El a împărţit violoniştii şcolii în trei grupuri. În primul au fost introduse “starurile”, studenţii cu potenţial de a deveni solişti world-class. În al doilea grup au fost introduşi studenţii consideraţi buni, iar în alt treilea cei care nu aveau potenţial de a interpreta profesionist, care intenţionau să devină profesori de muzică în şcolile publice.

Toţi au fost întrebaţi acelaşi lucru: în timpul întregii cariere, de când ai pus mâna prima dată pe vioară, câte ore ai exersat?

Toţi au început să cânte la aceeaşi vârstă, 5 ani. În primii ani exersau 2-3 ore pe săptămână. Diferenţele dintre ei au început să se vadă de la vârsta de 8 ani, când cei mai buni au început să exerseze mai mult decât toţi ceilalţi: 6 ore pe săptămână la 9 ani, 8 la 12 ani, 16 la 14 ani, crescând frecvenţa până la vârsta curentă, ajungând la peste 30 de ore pe săptămână. De fapt, până la vârsta de 20 de ani toţi cei foarte buni ajunseseră să aibă 10 000 de ore de exerciţiu. În acelaşi timp, studenţii buni aveau 8 000 de ore iar cei mai slabi 4 000. Studiul a fost repetat şi la pianişti, cu rezultate similare.

Lucrul care uimeşte la studiul lui Ericsson este că nu au reuşit să găsească niciun talent nativ care să fie în “top” fără să exerseze la fel de mult ca ceilalţi, sau unul foarte muncitor dar cu mai puţin talent, care să nu fie între primii.

Concluzia?

În momentul în care o persoană are suficiente abilităţi să fie admisă într-un grup în care predomină o anumită preocupare (muzică, ştiinţă, sport), singurul lucru care diferenţiază colegii între ei este cât de mult timp investesc exersând. Cei din top nu sunt pur şi simplu mai harnici decât colegii lor. Sunt cu mult mai harnici.

Dovada acestei aserţiuni o reprezintă un studiu făcut de Harvard privind evoluţia profesională a absolvenţilor săi care fuseseră admişi “în afara” sistemului de admitere. Aceştia intraseră la prestigioasa universitate cu ajutorul burselor pentru minorităţi şi aflaţi în competiţie directă cu colegii lor nu ar fi fost primiţi ca studenţi.

Rezultatul studiului a fost, după cum bănuiţi deja, că aceşti “toleraţi” aveau cariere exact la fel ca ceilalţi colegi ai lor, care erau mai inteligenţi, mai preocupaţi de studii şi cu note mai bune. Diferenţa dintre a fi bun profesionist sau nu o face calitatea educaţiei primite şi nu abilităţile native ale posesorului.

Până în momentul în care au atins succesul pe care-l cunoaştem Mozart acumulase deja 10 000 de ore (a început să compună de la 6 ani însă opere valoroase de la 21), Beatles acelaşi număr de ore în episoadele din Berlin – unde cântau într-un club timp de o săptămână câte 8 (opt) ore pe noapte. Bill Joy acumulase acelaşi număr de ore ca urmare a faptului că găsise un bug în softul care i-ar fi permis în mod normal să folosească computerul doar câteva minute pe zi – el reuşea să prindă nopţi întregi şi Gates care a avut la fel şansa aproape unică de a avea acces practic nelimitat la computere pe vremea când o oră de folosire costa câteva zeci de dolari.

Din “Outliers – The Story of Success” – Malcolm Gladwell”

Revenind la subiectul din postul anterior faptul că elevi aflaţi la doi ani distanţă se află pe aceeaşi grilă de evaluare este în mod clar în defavoarea celui mai tânăr. Din acest punct de vedere Danemarca este singura ţară care nu permite discriminarea copiilor sub vârsta de 10 ani, pentru ca plusul de maturitate să nu fie interpretat drept plus de aptitudini, aceasta fiind abordarea echidistantă.

Ce putem noi face însă, până la schimbarea sistemului cu unul fair-play? Să ne concepem copiii în Aprilie – Iunie, să se nască în Ianuarie – Martie. În felul acesta vor avea câteva luni bune înaintea colegilor. Pare scenariu de film, dar câtă vreme din cauza datei se pot pierde şanse, e păcat ca startul să fie din locul secund.

Cât despre cele 10 000 de ore de muncă, mă întorc la studiu :)


Învingătorii se nasc în Ianuarie

În Canada este o intensă cultură a jocului de hochei. Sute de copii canadieni încep să practice acest sport înainte de a intra la grădiniţă. Din acel moment există campionate pentru fiecare grupă de vârstă iar în fiecare grupă jucătorii sunt evaluaţi şi clasificaţi, cei mai talentaţi fiind introduşi în grupe speciale cu pregătire mai intensă. Până la vârsta adolescenţei cei mai buni jucători fac deja parte din Major Junior A, care este vârful piramidei.

Acesta este parcursul din care se “culeg” vedetele şi este bazat exclusiv pe merite personale. Nu contează cine îţi sunt părinţii sau dacă locuieşti într-o margine a Canadei. Dacă eşti talentat pentru jocul acesta căutătorii de talente te vor găsi. Jucătorii sunt evaluaţi după abilităţile individuale, performanţa proprie şi nu după alte motive arbitrare. Dar oare este într-adevăr aşa?

În anii ‘80, un psiholog canadian numit Roger Barnsley a observat un lucru uimitor: marea majoritate a jucătorilor din Major Junior A erau născuţi în Ianuarie, Februarie şi Martie. A extins apoi căutarea la toţi jucătorii de elită din Canada, şi concluzia a fost aceeaşi: 40% erau născuţi în Ianuarie – Martie, 30% Aprilie – Iunie, 20% între Iulie şi Septembrie şi 10% în Decembrie.

Concluzia evidentă? Oamenii născuţi în lunile Ianuarie, Februarie şi Martie sunt făcuţi pentru sportul acesta, în timp ce copiii născuţi în restul lunilor din an doar întâmplător au talent sportiv. Greşit.

Explicaţia pentru această anomalie este foarte simplă şi nu se bazează pe abilităţile personale. Este pur şi simplu o întâmplare faptul că în Canada pentru a fi primit într-o serie de hochei, data naşterii trebuie să fie anul în curs.

Ce înseamnă acest lucru? Că din aceeaşi serie vor face parte şi un copil născut la 1,2 sau 3 Ianuarie, şi unul născut pe 28 Decembrie. Diferenţa talentului dintre ei este imposibil de evaluat, având în vedere că diferenţa de vârstă poate fi de aproape un an. Presupunând că evoluţia abilităţilor o dată cu vârsta ar fi liniară, un copil de 6 ani are practic cu 17% mai multe abilităţi decât unul de 5 ani.

Această diferenţiere în sine nu reprezintă o problemă prea gravă. Datorită sistemului însă, care investeşte mai mult în cei mai talentaţi, pe măsura trecerii timpului diferenţa dintre cele două categorii de copii creşte, primii ajungând să fie “superstars” cu mai puţin talent nativ eventual decât cei născuţi în a doua perioadă a anului, care au de învins două obstacole: diferenţa de calitate a pregătirii şi diferenţa de maturitate.

Din “Outliers – The Story of Success” – Malcolm Gladwell

Importanţa acestui studiu se dezvăluie dacă analizăm sistemul educaţional – cel românesc, pentru că acesta ne afectează direct. Din câte imi aduc aminte când am intrat în clasa I aveam 6 ani şi 5 luni şi erau colegi care aveau peste 7 ani în clasă cu mine. Iarăşi din amintiri cei mai buni la învăţătură erau cam cu un an şi ceva mai mari decât mine. Am recuperat între timp (dovadă ca-mi voi termina doctoratul relativ devreme :D ) însă diferenţele de atunci pot fi cu greu puse doar pe seama diferenţei de inteligenţă sau abilităţi.

Factorul care a “aşezat” lucrurile înapoi pe o scală uniformă este sistemul educaţional în sine, care nu i-a ajutat cu aproape nimic pe cei care se diferenţiau în anii de început.

Pentru a avea date corecte despre sistemul actual din România am cerut ajutor tatălui meu. Iată răspunsul: Se pot înscrie în clasa I copiii care au 6 ani împliniţi la data de 1 septembrie (minimul intervalului ar fi 31 august) cu toate că regula este să fie 7 ani împliniţi la 1 septembrie. Maximul intervalului în acest caz este 1 octombrie.

Pe scurt, când cel mai tânăr admis în clasa I are 6 ani şi o lună, cel mai în vârstă are 8 ani fără o lună. În concluzie, diferenţa de vârstă dintre doi copii evaluaţi identic este de maximum doi ani. Cum poţi să faci o notare şi ierarhie corectă, care o să-l afecteze toată viaţa pe junior, în condiţiile în care el e categoria “pană” iar colegii “semi-grea”?

Soluţia pentru a fi corecţi? Formarea claselor de elevi după perioada în care s-au născut – grupaţi în luni apropiate. În felul acesta între copii există mai puţine diferenţe datorate vârstei şi abilităţile vor fi cele care diferenţiază, nu maturizarea.


Cât platim pentru o maşină – sau preţul “de fraier”

Datele

Într-un studiu făcut în anii ‘90 în Chicago, 38 de oameni (albi, negri, bărbaţi şi femei), având aceeaşi vârstă, educaţie similară şi îmbrăcăminte similară au fost trimişi la dealerii de maşini din Chicago pentru a negocia cumpărarea unei maşini ieftine. Rezultatul? În medie bărbaţii albi au obţinut oferte iniţiale care erau cu $725 mai mult decât plătea dealerul pe acea maşină, femeile albe cu $935 peste factură, femeile negre cu $1195 peste factură iar bărbaţii negri cu $1687. După aproximativ o oră de negocieri, preţul pe care l-au obţinut bărbaţii negri era în continuare cu aproape $800 mai scump decât ce obţinuseră bărbaţii albi.

În industria vânzărilor de maşini, dacă poţi convinge pe cineva să plătească preţul de pe geamul maşinii (de listă) cu echiparea de top câştigi un comision de aproape 6 (şase) ori mai mare decât un model echipat normal negociat de cumpărător. Există un cuvânt pentru aceşti clienţi care plătesc preţul afişat: lay-down.

Din “Blink – The Power of Thinking Without Thinking” – Malcolm Gladwell

Concluziile

Faptul că instinctiv (şi probabil inconştient) suntem rasişti n-ar fi o surpriză atât de mare. Că femeile le considerăm mai puţin pricepute la negocieri iarăşi nu-i mare noutate.

Faptul că plătim pentru o maşină preţul “de fraier” (sticker price) care este cu câteva mii de euro mai mare decât preţul de achiziţie al dealerului este abia problema reală.

Dacă în Statele Unite cea mai defavorabilă ofertă pe care o poate obţine o persoană este cu $1687 mai mare decât plăteşte dealerul pe maşină asta ne face pe noi toţi din România nişte mega lay-downs care aruncă cu banii în buzunarele lui Ţiriac, Tâmpiţeanu & comp.

Exemplu: mi-a povestit o cunoştinţă care şi-a luat un Tucson nou de 20k euro (înainte de criză) că a văzut factura de import a maşinii şi era de 12k euro. Scădem tva-ul (4k) şi iese o diferenţă enormă: 4 mii de euro.

E cunoscută povestea dealerului Dodge care a dat două maşini la preţul uneia, sau asta. Deci se poate o reducere de 50%, nu-i aşa?

Ce-i de făcut?

  1. negociaţi puternic preţul pe care vi-l dă dealerul sau să primiţi opţionale în plus. Ţineţi minte în permanenţă că are câteva mii bune de euro pe care voi le daţi din care poate să scadă.
  2. dacă vreţi o maşină nouă, luaţi-o din străinătate. Maşinile luate pe firmă nu plătesc tva-ul, deci pentru exemplul de mai sus din prima ar fi o reducere de 4 mii de euro, în afară de preţul mai mic fără tva pentru acelaşi nivel de echipare. 16k in loc de 20k pentru un Tucson nou nu sună rău, nu-i aşa?
  3. încercaţi să evitaţi dealerii mari. Mai ales acum când e o problemă a lichidităţilor şi împrumuturilor, dealerii mici se adaptează mai repede decât un mamut cu zeci de reprezentanţe.

Dacă dealerii ar face foamea câteva luni, şi asta nu din criza financiară ci din refuzul oamenilor de a plăti profiturile enorme, poate reuşim să diminuăm monpolul şi facem ca piaţa auto nouă să funcţioneze concurenţial – ceea ce nu s-a întâmplat de la revoluţie încoace.


Cât durează o căsnicie?

Chiar dacă are titlul unui film, acesta este un studiu făcut de John Gottman, la Universitatea din Washington din 1980 încoace pe câteva mii de cupluri, obţinând un algoritm în baza căruia poate previziona cu o acurateţe de 95% dacă un cuplu va fi căsătorit peste 15 ani.

În detaliu, urmărind timp de o oră discuţiile dintre parteneri, Gottman notează de câte ori apar în discuţie 20 de stări diverse (dezgust, dispreţ, mânie, tristeţe, neutru, critică, refuzul de a coopera, scâncete, etc) obţinând un grafic al acestora. Dacă urmărirea discuţiilor are loc timp de o oră, procentul de reuşită a previziunilor este 95%. Dacă urmăreşte doar 15 minute, rata de succes este 90%. Micşorând în continuare durata studiului, Gottman şi colaboratorii săi pot previziona viitorul cuplului cu o acurateţe impresionantă după doar 3 (trei) minute de discuţii.

Cele 20 de stări au fost reduse la 4 importante: defensivă, refuzul de a coopera, critica şi dispreţul. Între acestea, este o emoţie care are cel mai important rol şi dacă apare frecvent în discuţiile în contradictoriu este semnul că acel cuplu nu va mai fi împreună după 15 ani: dispreţul. Dacă poţi măsura în ce proporţie apare dispreţul, nu mai este nevoie să ştii alte detalii despre respectivul cuplu.

Din “Blink – The power of thinking without thinking” – Malcolm Gladwell


Oamenii înalţi câştigă mai bine

În SUA, aproximativ 14.5% din oameni au înălţimea peste 1.80 m. CEO la primele 500 de companii (Fortune 500) au peste 1.80 în proporţie de 58%. Din totalul populaţiei americane, doar 3.9% au înălţimea peste 1.86 m. Cu atât mai ciudat faptul că dintre cei cu funcţia de CEO, o treime au peste 1.86 m.

Este o prejudecată făcută cu intenţie? Bineînţeles că nu. Explicaţia este că majoritatea dintre noi asociem în mod automat abilităţile de leadership cu statura fizică impresionantă. Stereotipul despre cum ar trebui să arate un lider este atât de puternic încât celelalte trăsături nu mai sunt luate în calcul. Excepţia de la această regulă o reprezintă Kenneth Chenault, CEO la American Express, care este scund şi negru. Cu siguranţă este un om remarcabil dacă a depăşit două erori Warren Harding.

Aceste clişee nu sunt valabile doar la CEO. În US, un inch de inălţime (2.4 cm) “valorează” în plus $789 pe an. De exemplu, o persoană de 1.80 m va câştiga cu aproximativ $5525 mai mult într-un an decât cineva de 1.65 m.

V-aţi întrebat de ce atât de mulţi oameni mediocri ajung în poziţii înalte? Pentru că aceste decizii sunt luate pe criterii mult mai puţin raţionale decât credem. Vedem o persoană înaltă şi suntem cuceriţi.

Din “Blink – The power of thinking without thinking” – Malcolm Gladwell


Eroarea Warren Harding

Într-o dimineaţă din 1899, în faţa unui hotel din Ohio, doi bărbaţi s-au întalnit în timp ce îşi lustruiau pantofii. Unul era Harry Daugherty, avocat şi lobbyist, un Machiavelli al politicii. Al doilea bărbat era jurnalist la un ziar local, care urma să fie ales peste o săptămână senator al statului Ohio. Numele său era Warren Harding şi era înalt, brunet, cu ochi mari şi pielea bronzată, cu o voce puternică şi caldă.

În momentul în care l-a vazut pe Harding, lui Daugherty i-a trecut instantaneu prin minte: oare tipul asta n-ar fi grozav pentru preşedinte?

Warren Harding nu era un tip prea inteligent. Îi plăcea să joace golf şi să bea, iar apetitul său sexual ajunsese deja legendă. În cariera politică nu s-a făcut remarcat, iar discursurile era descrise drept fraze pompoase în căutarea unei idei.

În 1920, Daugherty l-a convins pe Harding să candideze pentru preşedinte şi acesta a acceptat. Jurnaliştii vremii notau că de multe ori Daughery se exprima că “Harding arată exact ca un preşedinte”. La sfârşitul anului Harding avea să fie ales preşedintele Statelor Unite şi a rămas în această funcţie timp de doi ani, când a murit din cauza unui atac de cord. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Harding a fost cel mai prost preşedinte din istoria Americii.

Majoritatea celor care l-au văzut pe Harding au fost impresionaţi de cât de elegant şi distins arăta şi au gândit imediat – total eronat – că era un om curajos, inteligent şi integru. Eroarea Warren Harding înseamnă că modul în care acesta arăta crea inconştient multe conotaţii pozitive încât procesul de analiză raţională era complet desfiinţat.

Eroarea Warren Harding este partea ascunsă a gândirii rapide. Este motivul pentru care oameni mediocri ajung în poziţii de responsabilitate înaltă.

Din “Blink – The power of thinking without thinking” – Malcolm Gladwell

Acum întorcându-ne la ţinutul mioritic, nu-i aşa că ascensiunea lui Tăriceanu (un incompetent ajuns într-o poziţie de maximă responsabilitate) începe să aibă sens?


Eşti mulţumit de locul tău de muncă?

Acesta este un set de 12 întrebări care evaluează cât de “sănătos” este locul unde lucrezi. Cât mai multe răspunsuri de Da, cu atât mai mulţumiţi angajaţii şi productivitate mai bună.

Întrebările:

  1. Ştiu ce se aşteaptă de la mine la locul de muncă?
  2. Am echipamentul şi materialele necesare pentru a-mi face corect munca?
  3. La locul meu de muncă am posibilitatea să fac ceea ce ştiu să fac cel mai bine, zi de zi?
  4. În ultimele şapte zile, am fost lăudat pentru munca mea bine făcută?
  5. Şefului meu sau altei persoane de la locul meu de muncă pare să-i pese de mine ca persoană?
  6. Există la locul meu de muncă cineva care mă încurajează să mă dezvolt?
  7. La locul meu de muncă, opiniile mele par să conteze?
  8. Misiunea sau ţelul companiei mele mă fac să simt că munca mea este importantă?
  9. Colegii mei sunt adepţii unai munci de calitate?
  10. La locul meu de muncă am un prieten foarte bun?
  11. În ultimele şase luni, cineva de la locul meu de muncă a discutat cu mine despre progresul meu?
  12. În ultimul an, am avut posibilitatea la locul meu de muncă să învăţ şi să mă dezvolt?

Dacă răspunsul este Da la majoritatea întrebărilor, nu căutaţi alt serviciu :)

Din Manager contra curentului, Gallup